TE DETEST, TE IUBESC. CUM REPARĂM RELAȚIA CU PĂRINȚII NOȘTRI

de ISABELLE FILLIOZAT

Editura TREI, 2019, trad. din franceză de Ruxandra Comșa

De ce să mai agităm apele trecutului? Deoarece, cu cât ne vorbim mai mult, cu atât ne iubim mai mult.”

Te detest, te iubesc. Cum reparăm relația cu părinții noștri este o carte despre reconciliere. Relația părinte-copil este probabil cea mai importantă relație pe care o experimentăm de-a lungul întregii vieți. Modul în care am fost îngrijiți, iubiți, neglijați sau răniți de către părinți ne marchează și își pune amprenta în mod fundamental asupra alegerilor și acțiunilor noastre. Atunci când lucrurile au fost dificile în trecut, iar relația a fost încărcată de frustrări și suferință, reconcilierea cu părinții noștri nu este deloc un proces simplu.

Te detest, te iubesc este o carte realistă despre posibilitatea vindecării acestei relații esențiale. Nu încearcă să înfrumusețeze sau să simplifice lucrurile (reconcilierea este mai mult decât o simplă dorință de a ierta) și nu este nici o pledoarie pentru reconciliere de dragul reconcilierii. Dimpotrivă, repararea relației cu părinții face parte dintr-un proces de vindecare și se subliniază faptul că nicio vindecare profundă și de durată nu trece pe lângă confruntarea cu durerea. Cartea prezintă în mod obiectiv fazele acestui proces, obstacolele și reacțiile defensive pe care le manifestăm, dar și posibilele avantaje și efecte asupra calității vieții noastre ca adulți.

Repararea relației cu părinții este în primul rând un proces interior și acest lucru îl face cu atât mai dificil. Atunci când începem să realizăm realitatea a ceea ce am trăit, putem trece prin diverse stări de furie agresivă și de revoltă. Furia este un element important în procesul de vindecare. Dar genul acesta de furie, spune autoarea, nu este încă furia „bună”, pentru că într-o primă fază, ea are doar un caracter de critică și de învinovățire. Abia după ce ne-am putut descărca tensiunea emoțională și le-am permis emoțiilor de teamă, de teroare, de tristețe să existe și să fie recunoscute, abia apoi apare și furia reparatoare. Prin comparație, furia care repară e acea furie sănătoasă care are puterea de a restaura lucrurile, de a (re)stabili dreptul unei persoane de a simți ceea ce simte, de a fi fără teamă ceea ce este, de a se putea afirma: „Acesta sunt eu, acestea sunt nevoile mele și acesta este locul meu.” De multe ori, nu rănile sau frustrările sunt cele care ne traumatizează când suntem copii, ci interdicția de a le considera astfel.

Să ne manifestăm furia față de părinții noștri nu este deloc un lucru ușor pentru că, de multe ori, în spatele reticenței noastre de a o exprima, se ascunde teama că am putea descoperi că părinții noștri nu ne-au iubit suficient sau așa cum ne-am fi dorit. Pe de altă parte, atunci când ne refuzăm acest travaliu și nu ne (re)cunoaștem suferința, cel mai adesea ne îndreptăm furia către alți oameni sau o întoarcem chiar împotriva propriei noastre persoane (una dintre cauzele majore ale depresiei). Dimpotrivă, trăirea furiei reparatorii are acest dar de a restabili armonia în relație și de a face loc sentimentelor de afecțiune și de dragoste.

Autoarea aduce pe larg în discuție și perspectiva părinților și rolul pe care îl joacă. La nivel conștient, cei mai mulți părinți își doresc să-și iubească copiii. Dar la nivel inconștient, nu se pot abține să nu-i rănească și confundă îndeplinirea mecanică a sarcinilor de îngrijire cu iubirea. Unii părinți nici nu realizează că ceea ce fac este un abuz de putere asupra copiilor lor (unde abuz nu înseamnă doar critici, lovituri sau insulte, ci orice formă de lipsă de respect cu care copilul este tratat). Aproape întotdeauna, lanțul suferinței se întinde peste mai multe generații. Părinții care nu s-au vindecat de propriul lor trecut, care nu și-au recunoscut furia și teama față de propriii părinți, le deplasează fără să-și dea prea bine seama, asupra copiilor lor. Mare parte din felul în care părinții își tratează copiii este rezultatul unor proiecții și, de multe ori, furia părintelui nu i se adresează de fapt copilului, ci propriilor părinți. Procesul de creștere al unui copil reactivează întotdeauna la interior relațiile dificile cu propriii părinți și orice părinte își regăsește propria copilărie în copilul său. De ce le este greu unora dintre părinți să vadă ceea ce fac? Pentru că la rândul lor au fost nevoiți să se insensibilizeze când erau mici, pentru a nu-și simți propria suferință. Atunci când își tratează rău copiii și adoptă poziția propriilor părinți, acest lucru îi ajută să-și mențină la distanță emoțiile refulate de copil. În schimb, dacă ar putea înțelege faptul că reacția lor provine din trecut, atunci ar putea-o tolera mai bine. De aceea, cartea poate fi privită și ca o lectură de parenting, utilă părinților care au copii în creștere.

Deschiderea perspectivei asupra suferinței părinților abuzatori sau violenți nu are ca scop negarea responsabilității față de faptele lor. Înțelegerea acestei perspective are rolul de a-l elibera atât pe copil, cât și pe adult, de sentimentele fiecăruia de culpabilitate, care stau în calea unei reconcilieri autentice. Orice copil își iubește cu disperare părinții și, indiferent de atitudinea părintelui, el tinde să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce i se întâmplă (și mulți părinți se folosesc de acest mecanism). Un copil poate ajunge sau poate fi făcut cu ușurință să creadă că este tratat astfel pentru că este un copil rău, care nu merită iubire, iar acest tratament „este înspre binele lui” (un laitmotiv des invocat de părinții abuzatori). Din punctul de vedere al părintelui, neputința de a-și iubi copilul reprezintă o rană profundă care, deși este dovada existenței unei alte răni, mult mai vechi, provoacă și în părinte multă vinovăție.

Pentru ca procesul de reconciliere să aibă șanse de reușită, nu este suficient să ne dorim acest lucru, ci trebuie să fim și pregătiți pentru el. Este un parcurs care nu trebuie grăbit. Abia după ce rănile au fost deplânse și toate emoțiile de spaimă, teroare, mânie, furie, tristețe, dezgust au fost trăite (de preferat în cadrul unui proces terapeutic sub îndrumarea unui psihoterapeut), abia atunci poate începe repararea relației. Doar dacă ne-am vindecat emoțional și ne-am eliberat de resentimente, critici sau acuzații, suntem capabili să ne îndreptăm spre părinții noștri și să le prezentăm suferința noastră. Este singura modalitate prin care aceștia nu se vor simți atacați și se vor putea apleca cu adevărat asupra nevoilor noastre. Majoritatea părinților reacționează pozitiv și de obicei sunt bucuroși de contactul cu copilul lor. Cei mai mulți părinți, care nu au știut să fie părinți la timp, resimt mai târziu în mod profund nevoia de reparație și sunt recunoscători pentru această nouă apropiere.

Deși tratează un subiect dificil și delicat, Te detest, te iubesc este o carte caldă, din ale cărei pagini transpar candoarea și blândețea psihoterapeutei Isabelle Filliozat. „Nu există părinte perfect și nu există copilărie perfectă”, ne spune autoarea. Dar există speranță, pentru că vindecarea trecutului contribuie întotdeauna la rescrierea viitorului.

Lectură plăcută!:)