Nevoia de epuizare prin muncă

sau câteva dintre motivele ascunse ale burnoutului

Burnoutul sau epuizarea profesională este o stare de dezechilibru fizic și psihic, cauzată de consumarea resurselor interioare și survenită ca urmare a implicării excesive în muncă. Nu e o stare care apare pe neașteptate, ci e mai degrabă un proces cu o evoluție insidioasă și de durată, lucru care-l face relativ greu de detectat pe măsură ce se instalează. De multe ori, realizăm destul de brusc că suntem mai tot timpul obosiți, că suntem irascibili, că interacțiunile cu ceilalți ne sunt tensionate și că la interior trăim ceva ca pe o stare de secătuire.

Pe lângă factorii exteriori, care țin strict de condițiile de muncă și de munca în sine, burnoutul se „alimentează adesea din propria noastră nevoie de a ne epuiza prin muncă. „Alegem” să facem acest lucru din diverse temeiuri, motive care ne pot rămâne, chiar și nouă înșine, mult timp neclare.

Tendința spre workaholism sau nevoia de extenuare prin muncă își găsește de multe ori sursa în experiențele copilăriei. Lipsurile materiale și instabilitatea financiară a familiei în care am crescut se numără printre cele mai simple explicații. Un copil afectat de sărăcie și care se simte rușinat de condiția sa, e foarte probabil să caute mai târziu să facă orice îi stă în putință pentru a trăi altfel. Satisfacerea întârziată a nevoilor materiale poate deveni pentru adult o motivație extrem de puternică. În același timp, ea va fi pentru el și călcâiul lui Ahile, acel punct vulnerabil care poate predispune la un abuz de sine prin muncă. De fapt, de la un anumit punct încolo, ceea ce urmărim de multe ori atunci când muncim excesiv, nu mai e atât aspectul material în sine, cât dorința de a ne oferi singuri acel sentiment de siguranță de care am fost privați în copilărie. Un copil crescut într-un mediu instabil din punct de vedere material, nu e întru totul capabil să înțeleagă situația. Ceea ce trăiește și ceea ce-l va defini din acest punct de vedere, este starea de insecuritate, de neajutorare și de copleșire în care se află. El „știe” că lucrurile nu stau în puterea lui. Tocmai de aceea, din dorința de a ne „vindeca de neputință”, ne dedicăm mai târziu muncii fără să ținem întru totul seama de limitele și resursele de care dispunem. Teama de instabilitate și de imprevizibil poate să fi lăsat urme atât de adânci, încât ne face uneori incapabili să păstrăm un balans corect între toate aspectele vieții.

Nevoia de a munci până la epuizare poate fi și o „moștenire de familie”, în cazul în care părinții ne-au impus în mod direct sau indirect, prin intermediul propriului lor comportament, standarde de performanță extrem de ridicate. Dependența noastră de muncă poate reprezenta în acest caz simbolul loialității față de ei, dorința de a ne conforma cerințelor lor și strădania de a nu-i dezamăgi. Orice alt comportament ar stârni în noi sentimente de vinovăție față de ei și impresia că nu ne îndeplinim „datoria” sau că le trădăm așteptările.

De multe ori, părinții orientați spre performanță își condiționează manifestarea sentimentelor de afecțiune și de iubire față de copil, de realizările și succesele lui. Ceea ce copilul internalizează, iar adultul va aplica apoi ca tipar de relaționare, e faptul că nu poate fi iubit și acceptat decât în funcție de ceea ce face și demonstrează, nu pentru ceea ce este cu adevărat. În această constelație, munca devine mijlocul predilect de obținere a răspunsurilor de aprobare și de validare a celor din jur. Dorința de a impresiona prin muncă excesivă și de a se face acceptat se poate îndrepta către oricine, dar vor fi preferate în special figurile învestite cu autoritate (persoane mai în vârstă cu rol de model, superiori ierarhici etc.), care eventual joacă pentru noi și roluri parentale.

Dar există și varianta în care situația materială nu a reprezentat o problemă în familia de origine. În schimb, copilul a fost privat de prezența mentală a părinților săi, care fie au fost preocupați de propriile probleme, fie au considerat că odată cu asigurarea bazei materiale, și-au îndeplinit misiunea. Orice copil simte când cei care au grijă de el nu îl „văd”, când părinții nu reușesc să păstreze în ei un spațiu psihic dedicat copilului lor. Nu îl pot susține și nu-l sprijină emoțional, așa cum ar avea el nevoie de la ei. Copilul va trăi cu sentimentul că îi lipsește ceva fundamental, că trebuie să-și dea singur direcția. Ca adult, va găsi în munca excesivă locul în care are senzația că-și poate umple golul interior și poate scăpa, chiar și temporar, de singurătatea psihică. Poate chiar să „descopere” că prin atingerea unor performanțe profesionale deosebite sau prin obținerea unui statut material înalt, le poate capta celorlalți atenția și se poate face vizibil pentru ei. Odată devenită mijloc de asigurare a interesului celor din jur, munca tinde să devină tot mai mult parte din identitatea lui. Dincolo de ea, este posibil să nu știe cine este cu adevărat.

Epuizarea prin muncă ne poate îndepărta de intimitatea unei relații de iubire. Dacă am crescut fără o legătură afectivă veritabilă cu părinții noștri, ne va fi mai greu să creăm o relație emoțională de profunzime cu noi înșine și cu partenerul nostru. Teama de o apropiere autentică, frica de a ne dezvălui vulnerabilitatea în relație sau de a pierde controlul, le putem masca foarte bine în spatele extenuării prin muncă. Ea ne va oferi atunci alibiul perfect de a nu dispune de timp, energie și spațiu interior pentru relație. Pe de altă parte, atunci când încercăm să suplinim lipsa unei relații intime sau a unei vieți de familie prin muncă compulsivă, nu facem decât să ne îndepărtăm și mai mult de posibilitatea realizării lor. Munca nu doar că nu le poate compensa absența, dar concentrarea asupra ei nu face decât să consume din resursele pe care ar trebui să le dedicăm concretizării lor. Energy flows where attention goes.

Ori de câte ori simțim că suntem tentați să ne aruncăm cu mult prea multă „pasiune” în muncă, merită să ne luăm un moment de răgaz și să ne punem câteva întrebări. Ce tăinuim de fapt în spatele acestui paravan? Din ce motiv încercăm să transformăm munca într-un panaceu și pentru ce? Care este frica noastră ascunsă și de ce încercăm să fugim? Simțim oare nevoia să punem o distanță între noi și ceilalți din teama de o apropiere prea mare? Ne simțim pierduți și nu știm ce să facem cu noi înșine? Trăim un sentiment de inadecvare în propria viață sau avem convingerea că admirația, acceptarea și validarea celorlalți sunt lucruri care trebuie câștigate? Pe cine reprezintă de fapt cei pe care încercăm să-i „cucerim” în acest fel?

Ne va fi foarte ușor să cădem în capcana dependenței de muncă, dacă nu reușim să ne punem cumva aceste întrebări. Omul dedicat în mod frenetic muncii a fost dintotdeauna recompensat social, stârnește pretutindeni admirație și respect. Neajunsurile asociate sunt de obicei prea puțin scoase la lumină.

Ceea ce au în comun motivele enumerate mai sus este faptul că nevoia de epuizare prin muncă pleacă de multe ori dintr-un loc de vulnerabilitate și că îndeplinește o funcție specifică. Atunci când munca este chemată să fie o soluție la o problemă, ne putem folosi de ea pentru a repara sau compensa ceva lăsat nelalocul lui din copilărie. Însă dacă nu ne putem identifica adevăratele nevoi sau temeri, nu vom putea nici să le găsim soluționarea cea mai potrivită și nici să aflăm ce înseamnă să avem o relație echilibrată cu munca, eventual una chiar de plăcere. Ignorând cauzele reale, putem ajunge într-o stare de epuizare cronică, în care „stingerea” efectelor burnoutului, ale arderii energiei, timpului și relațiilor poate deveni o sarcină foarte dificilă.