„NAȘTEREA UNEI MAME. CUM TE SCHIMBĂ PENTRU TOTDEAUNA EXPERIENȚA MATERNITĂȚII”

de DANIEL N. STERN & NADIA BRUSCHWEILER-STERN*

Editura Trei, 2019, trad. din engleză de Camelia Munteanu

&

„JURNALUL UNUI BEBELUȘ. CE VEDE, CE SIMTE ȘI CE TRĂIEȘTE COPILUL TĂU”

de DANIEL N. STERN*

Editura Trei, 2019, trad. din engleză de Adriana Trandafir

Mama trebuie să se nască din punct de vedere psihologic în aceeași măsură în care bebelușul ei trebuie să vină pe lume fizic.

Nașterea unei mame și Jurnalul unui bebeluș sunt două cărți care se adresează celor care se pregătesc să devină părinți sau celor care au devenit de curând. Cele două titluri nu reprezintă atât niște ghiduri de creștere a copilului sau un set de recomandări practice pentru părinți, ci se vor mai degrabă niște lucrări care încearcă să surprindă și să descrie, în termeni ușor de înțeles, ceea ce se întâmplă în lumea interioară a unei mame în devenire, respectiv modul în care un bebeluș percepe lumea în primele luni de viață. Aceste cărți-pereche merită citite împreună pentru că, spune Daniel N. Stern, experiențele subiective ale mamei și experiențele subiective ale bebelușului nu pot fi privite ca fiind separate. Ele se întrepătrund și se influențează reciproc în mod continuu. Ceea ce mama trăiește îi devine familiar bebelușului, iar ceea ce trăiește bebelușul afectează trăirile și atitudinea mamei.

Când o femeie devine mamă, schimbarea atinge toate domeniile vieții ei. Nu este vorba doar despre asumarea unui nou tip de responsabilitate, cea a îngrijirii unei ființe mici și neajutorate, sau despre transformările fizice pe care corpul unei femei le suferă și care îi pot destabiliza imaginea corporală de sine. Toate relațiile și rolurile ei sociale trebuie ajustate la noua situație și nimic nu va mai fi vreodată pentru ea ca înainte: poziția în familie, relațiile de prietenie, pasiunile, cariera și profesia, relația de cuplu. Adaptarea personalității unei femei la maternitate, „venirea ei pe lume” ca mamă, este un proces psihologic complex, care se întinde pe mai mulți ani de zile. Felul în care aceste transformări și adaptări au loc depinde în mare parte de peisajul subiectiv al respectivei femei. Tot ceea ce se întâmplă în această perioadă în lumea ei interioară îi influențează modul de relaționare cu copilul, are consecințe asupra relației ei de cuplu și își pune amprenta asupra viitorului întregii familii pe termen lung.

De fapt, formarea identității de mamă începe (uneori, cu mult) înainte de nașterea propriu-zisă a unui copil. Un bebeluș începe să se nască încă din clipa în care dorința de a avea un copil se conturează în mintea unei femei. Din acel moment, ea va începe să-și imagineze cum va arăta acel copil viitor (bebelușul ideal), cum va fi ea ca mamă (imaginea de sine ca mamă) sau ce rol îi va aloca partenerului ei în calitate de tată. Aceste schițe mentale sunt formate din dorințele, visurile și așteptările ei. Pe de o parte, ele sunt niște constructe normale ale unei minți care încearcă să se adapteze și să creeze această identitate nouă. Pe de altă parte, ele sunt într-o mare măsură gânduri și fantasme de natură inconștientă. De exemplu, unora dintre copii li se trasează încă dinainte de naștere anumite „sarcini prestabilite”. Copilul-substitut trebuie să suplinească pierderea unei persoane dragi, copilul-mandatar are sarcina de a duce la capăt visurile neîmplinite ale mamei (sau ale ambilor părinți), copilul-adeziv-marital are funcția de a-i ține pentru totdeauna legați întrei ei pe partenerii unei relații fragile. În momentul apariției propriu-zise a copilului, diferența dintre realitate și aceste imagini, proiecții sau aspirații nerostite poate fi uneori foarte mare. Și în ciuda discrepanțelor, bebelușul real nu reușește întotdeauna să-l înlocuiască pe cel imaginat. Copilul ideal poate continua să aibă în mintea mamei o existență paralelă cu cel real, iar mama să persiste în a-și privi copilul prin prisma celui imaginat. În această situație, pericolul este ca ea să nu reușească să vadă cine este copilul ei cu adevărat. Același lucru se poate întâmpla și în privința relației ei de cuplu de după naștere sau a planurilor ei profesionale. A putea recunoaște o schiță mentală, indiferent dacă este legată de bebeluș, de imaginea de sine ca mamă, de partener sau de carieră, înseamnă a putea decide dacă ea este dusă la îndeplinire sau nu. Altfel, viitorul familiei va fi mai degrabă modelat de aceste autoprofeții de natură inconștientă.

Ce înseamnă în realitate îngrijirea unui bebeluș din punct de vedere afectiv, pentru multe mame reprezintă o surpriză. În primele luni după naștere, cele mai multe dintre ele se simt copleșite de situație și mai ales de propriile emoții (atât pozitive, cât și negative), iar senzația generală pe care o experimentează, este cea a unui roller coaster emoțional. Putem spune că, în noile condiții, personalitatea mamei se dezmembrează parțial și suferă o adevărată restructurare. De aceea Daniel N. Stern spune despre procesul devenirii unei mame că este o „criză normală. În ciuda caracterului său pe alocuri înfricoșător pentru mamă, acest proces este absolut necesar. Pentru a face loc în personalitatea ei noii identități materne, mama are nevoie să piardă controlul lucrurilor așa cum le cunoștea înainte. Ea are nevoie să regreseze și să devină vulnerabilă, pentru că altfel, nu s-ar putea identifica cu bebelușul, adică nu ar putea să se strecoare mental în pielea sau în mintea lui. Identificarea cu bebelușul este o condiție esențială în dezvoltarea sentimentelor materne și stă la baza capacității ei de a înțelege nevoile copilului și de a se putea dedica satisfacerii lor. Pe de altă parte, pentru a-și permite această stare specială, mama are nevoie de un mediu securizant, în care să se poată lăsa cu încredere. Mediul de susținere nu se limitează doar la sprijinul administrativ și organizatoric din partea familiei, ci este vorba în primul rând de validarea ei în rolul de mamă. Multe femei se îndreaptă în această perioadă către alte femei. Nu atât pentru a primi sfaturi practice, cât mai ales din nevoia de a primi confirmare din partea unor figuri feminine pe care le consideră mai experimentate decât ele în domeniul maternității – propria mamă, prietene, surori, alte rude de gen feminin, grupuri de suport. Mamele care rămân izolate și care din diverse motive nu pot participa la o astfel de comunitate cu rol de sprijin, sunt mult mai predispuse să dezvolte depresie postnatală sau să facă o formă mai acută a ei.

Starea psihică a părinților și în special a mamei este esențială pentru dezvoltarea bebelușului, mai ales în primele luni. Bebelușii „gândesc-simt” lumea. În această perioadă, lumea nu este pentru ei decât o imensă pătură de senzații și percepții, pe care învață să o cunoască prin intermediul sentimentelor pe care persoanele, obiectele, evenimentele le evocă în ei. Fiecărei experiențe în parte îi aparține o senzație proprie, un afect. Bebelușii percep expresiile feței mamei sau tatălui, schimbările din tonul vocii lor, felul în care sunt ținuți în brațe sau mânuiți de către ei. Apoi, încep aproape automat să le imite expresiile și gesturile. Dar de fapt, acest proces este mai mult decât o simplă imitație. Dacă, de exemplu, fața mamei rămâne prea mult timp inexpresivă sau dacă bebelușul nu îi poate declanșa o expresie, el devine confuz. Mai mult, e posibil să-i preia starea. Bebelușul evaluează starea emoțională a mamei pentru a-și regla propria stare emoțională și pentru a interpreta ceea ce se întâmplă în jurul lui în funcție de această stare. Bebelușul unei mame care suferă de depresie își construiește o imagine mentală a mamei prezente fizic, dar absentă în gânduri, și „înțelege” că mama nu este disponibilă emoțional pentru el.

Procesul identificării unui bebeluș cu o altă persoană, prin care se simte și se comportă ca acea persoană, nu este încă înțeles pe deplin. Însă știm că el joacă un rol important în modul în care copilul mic internalizează toate tipurile de experienţă din relația cu mama și cu tata – atât cele pozitive, cât și cele negative. Experienţele pozitive din aceste relații, cele prin care bebelușul este consolat, liniștit, mângâiat, ținut în brațe, formează în el sentimente pozitive față de sine și față de lume. Experienţele negative – de exemplu, un sentiment de izolare sau de părăsire pentru o perioadă mai lungă de timp – stau la baza multor dificultăți psihice de mai târziu și pot fi rezultatul identificării copilului din această etapă cu un părinte depresiv, anxios sau violent. Toate aceste experienţe trăite rămân înmagazinate în memoria bebelușului, dar nu sub formă de amintiri ale evenimentelor propriu-zise, ci ca evocări ale senzațiilor și percepțiilor pe care evenimentele respective le-au stârnit la momentul respectiv în el. Chiar dacă aceste amintiri nu sunt conștiente, ele lasă urme adânci în formarea personalității lui, a stilului de atașament și a modului de a percepe lumea.

Scopul celor două cărți este să-i ajute pe părinți să-și înțeleagă mai bine bebelușul, ceea ce vede, simte și trăiește, dar și propriile lor trăiri și reacții. Natura interacțiunii dintre persoanele de îngrijire și copilul mic din primii ani de viață este decisivă pentru felul în care lumea lui socială se structurează și are ecouri pe tot parcursul vieții sale – a felului în care va intra în relații cu ceilalți oameni, va fi capabil să le mențină, va ști să interpreteze gesturile și intențiile celorlalți, va trăi legăturile cu ei.

* Daniel N. Stern & Nadia Bruschweiler-Stern: psihiatri și psihoterapeuți pentru copii și adolescenți. Daniel N. Stern a fost și un important cercetător în domeniul neonatologiei, care a studiat și a scris timp de mai multe decenii despre relația mamă-copil.

Lectură plăcută!:)