ÎNCREDEREA ÎN SINE. O FILOSOFIE

de CHARLES PÉPIN

Editura TREI, 2019, trad. din franceză de Valentin Protopopescu

Nu ne naștem încrezători, ci devenim astfel.”

Încrederea în sine, acest ideal modern, nu este ceva ce se află în adâncul nostru, o „esență” pură, unică, pe care o primim la naștere și care rămâne fixă și neschimbată pe toată perioada vieții. Din fericire, încrederea în sine este ceva ce ne putem construi. Încrederea în sine. O filosofie este o carte-eseu care ne insuflă ideea că putem dobândi această încredere în noi. Cum? Progresiv, prin acțiune.

Este adevărat că prima formă de încredere pe care o avem este de natură relațională, adică o primim întâi de la ceilalți – părinți, profesori, antrenori –, și că cel mai adesea, crizele noastre de încredere își găsesc originea în traumatisme infantile, când am fost devalorizați sau umiliți. Dar chiar și atunci când această încredere „primară” ne lipsește, când nu am primit încurajările de care am fi avut nevoie, nu înseamnă că lucrurile nu se pot schimba. Prin acțiune, ne putem dezvolta. Nu acționăm pentru că suntem convinși că totul depinde de noi și pentru că avem această încredere pură în „noi înșine”. Ci ne formăm încrederea în propria persoană atunci când acționăm asupra a ceea ce stă în puterea noastră. Dincolo de acțiunea propriu-zisă, când întreprindem ceva, ceea ce facem în primul rând este să înlesnim o întâlnire între noi și lume. Înainte de a fi un nucleu fundamental, un dat pe care să ne sprijinim în interiorul nostru ori de câte ori avem nevoie, încrederea în sine este ceva ce rezultă din această întâlnire. Întâlnirea ne poate scoate în cale oamenii capabili să ne ajute, ne poate face să descoperim ocaziile de care avem nevoie, soluțiile și resursele pe care le căutăm. Punem în mișcare forțe și tocmai consecințele acestei întâlniri între noi și ceilalți sunt cele care ne fac să avem încredere în noi. Prin propria noastră acțiune, ne provocăm șansa.

Pe de altă parte, acțiunea nu este un simplu teren de antrenament pentru voință. O practică asiduă, de exemplu a unei îndemânări, produce competență. Iar o competență foarte bine dezvoltată sfârșește prin a se impregna în personalitate. Dar pentru ca ea să se transforme într-o veritabilă încredere în sine, mai e nevoie ca practica ei să fie însoțită de plăcere. Numai atunci când ne bucurăm de ceea ce facem și când ceea ce facem ne apropie de noi înșine, abia atunci încrederea în competențele noastre devine o adevărată încredere în noi. Altfel, dacă înaintăm doar dintr-un instinct de frică și din încercarea de a ne pune la adăpost, nu vom reuși niciodată să extragem din această experiență o încredere autentică în noi. Viața e suficient de imprevizibilă și de neliniștitoare, ca să ne putem proteja complet în fața ei.

Ceea ce ne face câteodată să ne îndoim și ne macină încrederea în noi înșine este faptul că nici măcar nu încercăm. Chiar dacă eșuăm sau lucrurile nu se întâmplă așa cum am fi vrut, dacă nu încercăm, practic ne răpim singuri ocazia de a ne întâlni cu acea realitatea care ne-ar putea susține și ajuta. Atunci anxietatea noastră crește și încrederea în noi scade.

În lumea modernă în care trăim, nu înțelegem întotdeauna utilitatea activităților noastre. Pierdem relația primară cu lucrurile și, ultracontectați, suntem tot mai deconectați de lumea lui „a face”. De pildă, în multe din meseriile de azi, nu mai avem întotdeauna ocazia să vedem rezultatele muncii noastre și felul în care ea este apreciată de cei cărora le este destinată. Ori de câte ori simțim că îndoiala ne invadează, avem la îndemână câteva experiențe foarte simple pe care le putem face. Dacă încrederea în sine se naște din raportul nostru cu acțiunea, atunci interesul (tot mai crescut) pentru bucătărie, bricolaj, grădinărit și pentru orice activități manuale care ne dau posibilitatea să ne „murdărim pe mâini”, reprezintă ocazii potrivite pentru a fi mai prezenți în noi. Ne regăsim încrederea în sine și atunci când ne plimbăm în natură, pentru că acestea sunt momente în care ne permitem nouă să ne ascultăm și să ne conectăm cu partea cea mai secretă a ființei noastre. Orice experiență estetică – o muzică, o carte –, care ne face plăcere în mod real și nu dintr-un motiv anume, ne ajută să îndrăznim să judecăm liber și să fim noi înșine.

În momentele de criză, ne mai putem întoarce privirea spre oamenii pe care îi admirăm. A privi cu prețuire pe cineva nu înseamnă fascinație în fața unor idoli și nici a ne supune unor comparații inutile (lucru spre care rețelele de socializare ne împing atât de ușor și în care tindem să ne comparăm realitatea cu o realitate pusă în scenă). A admira este curiozitatea profundă față de cei care au îndrăznit să devină ei înșiși. În clipele de îndoială, ne putem folosi de ei ca inspirație, ca dovadă că e mereu posibil să ne găsim drumul propriu. Admirând, ne ajutăm să ne redobândim încrederea în noi.

Încrederea în sine este întotdeauna o cucerire anevoioasă, care necesită răbdare. Nu este ceva ce putem învăța „în 12 pași” sau repetându-ne la nesfârșit lucruri prin care să ne autosugestionăm. Cea mai bună cale de a avea încredere în noi este să încercăm să ne rămânem devotați dorinței noastre, unui anumit fel de a fi și de a trăi care ne aparține. Când încetăm să mai fim fideli acestei dorințe, oricare ar fi ea – să practicăm meseria care ne face plăcere, să ne aprofundăm relația cu persoana iubită, cu copiii etc. – ne simțim vinovați. Iar acest sentiment de vinovăție ne împiedică să avem încredere în noi. Nu există o adevărată încredere în sine fără fidelitate față de ceea ce contează cu adevărat pentru noi.

Lectură plăcută!:)