Grijă și îngrijorare în relații

Deutsch

Pierderea sau ruperea unei relații poate fi un lucru extrem de dureros. Poate fi o experiență traumatică ce ne poate arunca în cele mai sumbre stări de anxietate depresivă, furie și neputință, mai ales atunci când simțim că nu avem niciun control asupra lucrurilor. În același timp, în viață trecem și prin situații în care pierdem o relație și știm (sau intuim) că, într-un anumit fel, am contribuit și noi la acea ruptură. Și probabil că așa se întâmplă lucrurile în majoritatea cazurilor. Cu toate acestea, paleta de emoții nu se schimbă cu nimic. Trăim aceeași disperare, aceleași spaime și frustrări. Tindem să ne agățăm de ceva sau de cineva, să ne retragem defensiv sau încercăm să creăm situații controlatoare.

Conștientizarea sau intuirea faptului că prin acțiunile noastre am contribuit la o pierdere importantă, face să se nască în noi un sentiment de vinovăție care poate fi unul sănătos. Dacă este suportabil și nu are o intensitate care să ne paralizeze, el ascunde în sine un lucru valoros și vine să ne învețe ceva important despre relațiile noastre.

Un sentiment inconfortabil de vină, dar care poate fi totuși suportat, ne ajută să ne punem mai bine în pielea celorlalți și să ne imaginăm, de exemplu, experiența lor atunci când îi rănim. Dacă ne putem identifica cu un altul, ne dezvoltăm și capacitatea de a fi îngrijorați pentru el. Într-o relație, a ne îngrijora pentru celălalt și a putea arăta acest lucru înseamnă a depăși faza de centrare pe sine. Când nu mai luăm ceea ce ni se oferă ca fiind de la sine înțeles și suntem capabili de îngrijorare, începe să ne pese de ceea ce gândește, simte sau trăiește celălalt. Devenim mai preocupați de consecințele și motivațiile acțiunilor noastre și începem să observăm mai bine lucrurile bune pe care le primim și pe care eventual le-am putea pierde prin comportamentul nostru. Suntem mai recunoscători pentru ele și reflectăm mai mult la ceea ce dăm înapoi. Ne gândim cum am putea îndrepta un rău pricinuit și cum l-am putea proteja pe celălalt de pornirile noastre ostile (provenite din vulnerabilitățile noastre).

Capacitatea de îngrijorare, un concept dezvoltat de pediatrul și psihanalistul englez D.W. Winnicott, presupune deci că ne putem stăpâni, „conține” vinovăția. Cu alte cuvinte, ne asumăm responsabilitatea pentru ea, fără să încercăm să găsim un țap ispășitor în afara noastră. E adevărat că uneori putem avea dificultăți cu această recunoaștere (chiar și față de noi înșine). Acest lucru se poate întâmpla de exemplu atunci când avem o problemă în a admite importanța celuilalt pentru noi (o formă de pseudoindependență emoțională).

Vinovăția și îngrijorarea, împreună cu capacitatea de a primi lucruri bune de la viață în general (adică puterea de a nu ne lăsa conduși de un impuls de a le distruge, provenit din convingerea că nu le merităm), ne conduc spre admiterea faptului că prin însăși natura noastră avem atât părți pozitive, cât și părți negative în noi, că avem atât sentimente de afecțiune, cât și sentimente dușmănoase față de propria persoană și față de ceilalți. De exemplu, într-un acces de furie, ne putem vărsa nervii asupra celor la care ținem cel mai mult, pentru ca apoi să ne învinovățim și să încercăm un gest reparator, născut din latura noastră pozitivă.

Descoperirea acestei ambivalențe i se datorează lui Freud, care și-a dat seama că în primii ani de viață copilul e condus atât de sentimente de grijă și iubire, cât și de ură și furie față de părinți și frați. Această polaritate se regăsește mai târziu în toate relațiile noastre și face parte din esența lor fundamentală. Una dintre sarcinile cele mai importante și mai dificile pe care le avem de rezolvat pe parcursul vieții și în cadrul proceselor de maturizare, este să punem împreună, la un loc, în mintea noastră, aceste elemente contradictorii. Pe măsură ce reușim să facem acest lucru, începem să ne percepem tot mai mult pe noi și pe ceilalți ca ființe întregi și tot sistemul nostru de relaționare se schimbă. Înțelegem că putem iubi și putem avea sentimente ostile față de una și aceeași persoană și că, în ciuda acestui fapt, relația noastră poate fi foarte satisfăcătoare.

De fapt, abia integrarea acestei ambivalențe ne conduce spre relații mai bune și mai stabile. Când acceptăm că putem iubi și putem fi iubiți în ciuda defectelor noastre, acest lucru crește în noi recunoștința pentru ceea ce primim. Ne ajută să ne neutralizăm agresivitatea și facem mai multe eforturi ca relația să supraviețuiască fără daune unui conflict provizoriu. Sentimentul de vinovăție, capacitatea de îngrijorare și dorința de reparație se ivesc atunci când relația are deja o importantă bază afectivă și, în același timp, ele amplifică foarte mult sentimentele pozitive dintr-o relație, întărindu-le în fața laturilor ei distructive. Dacă celălalt și relația sunt suficient de semnificative pentru noi, de aici se naște un întreg cerc „vicios” între aceste elemente, care se sprijină reciproc unele pe altele.

Un sentiment sănătos de vinovăție și capacitatea de îngrijorare înseamnă relație. O îmbogățesc, așa cum absența lor o slăbește sau o poate chiar distruge. Atunci când le permitem să se manifeste, cele două ne poartă spre integrarea ambivalenței, iar o ambivalență integrată a trăirilor din noi face ca o relație să se poată menține pe termen lung și la un nivel ridicat de calitate. Cu toate că o (posibilă) pierdere ne face în mod normal să ne pierdem temporar sentimentul de siguranță, ea poate avea în final acest efect profund curativ, cu condiția să ne dăm voie să simțim îngrijorarea. Un univers relațional din care grija pentru celălalt lipsește este o lume extrem de fragilă și de sărăcăcioasă. Este o lume în care nu putem primi și nu putem oferi și, ca atare, nu ne putem trăi părțile noastre cele mai bune.

sursa foto: pixabay