„Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare” de Johann Hari

„LEGĂTURI PIERDUTE. CAUZE REALE ALE DEPRESIEI ȘI SOLUȚII SURPRINZĂTOARE”

de JOHANN HARI

Editura TREI, 2019, trad. din engleză de Oana-Marina Badea

„Depresia este doliul pentru viețile noastre care nu sunt așa cum ar trebui să fie.”

Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare a cunoscutului jurnalist britanic Johann Harri, carte intrată pe lista bestsellerelor New York Times și publicată de curând și în limba română la Editura Trei, tratează despre rădăcinile sociale ale depresiei și anxietății. Johann Hari a suferit el însuși de depresie cea mai mare parte a vieții, depresie pe care a încercat să o trateze medicamentos, convins fiind că problema sa își avea cauza într-un dezechilibru chimic al creierului său. În calitate de jurnalist a scris nenumărate articole pe această temă. Constatând însă că, după 13 ani de tratamente cu antidepresive, situația sa nu doar că era departe de a se îmbunătăți, dar că era nevoit să ia doze tot mai mari de medicamente pentru a reuși să se mențină pe linia de plutire, a hotărât, plin de teamă, să exploreze dacă nu cumva ar putea exista și alte explicații pentru starea de nefericire aproape continuuă a lui și a altora din jurul lui. Documentarea, finalizată cu publicarea prezentei cărți, s-a dovedit a fi pentru autor mai mult decât o simplă cercetare. La capătul a trei ani de muncă, ideea la care ajunge este că acest gen de suferință nu-și are principala cauză în creier, cât, mult mai mult decât ne-ar plăcea să admitem, în lumea din jurul nostru și în modul în care ne trăim, sau mai bine spus, nu ne trăim viețile.

Depresia este o reacție normală, o încercare firească de a ne adapta la o situație nefirească, căreia pe moment nu-i putem găsi altă „soluție”. Dar deși dureroasă, avem nevoie de depresie, spune Hari, pentru că ea ne transmite un mesaj important în legătură cu modul în care ne conducem viața. Avem nevoie să ne „ascultăm” depresia, pentru că doar plecându-ne urechea spre ea ne vom putea da seama ce nu merge bine. Dacă reușim să ne înfrângem teama de această ascultare, mai devreme sau mai târziu ea ne va călăuzi atât către problemă, sursa depresiei, dar ne va arăta și calea de ieșire din ea. Depresia are aproape întotdeauna un sens și reprezintă un semnal puternic că am pierdut ceva esențial pe drum.

Când suferim de depresie, nu înseamnă că suntem leneși, că avem o voință slabă sau o chimie dereglată a creierului (de fapt, nici nu știm cum ar trebui să arate un creier „echilibrat” din punct de vedere chimic). Dezechilibrul de care suferim este mai degrabă unul social și spiritual. Asta nu înseamnă că nu se întâmplă nimic în creierul nostru atunci când suntem deprimați sau anxioși. Dimpotrivă, izolarea, materialismul, urmărirea cu obstinație a valorilor extrinseci, identificate printre sursele depresiei, ne pot schimba într-adevăr chimia creierului, lucru care la rândul lui nu face decât să ne înrăutățească suferința. Dar creierul nu este sursa durerii, el încearcă doar să se adapteze la modul în care ne construim viața. Creierul nu este static sau rigid, este în permanentă schimbare, în funcție de experiențele pe care le trăim (capacitate a creierului numită neuroplasticitate).

Hari identifică pe parcursul documentării sale nouă cauze ale depresiei și anxietății, pe care le numește „deconectări”. Prima deconectare ar fi deconectarea de la o muncă plină de sens. Avem nevoie să obținem prin muncă mai mult decât un statut social și recompense materiale. Dacă ne lipsește sentimentul că ceea ce facem are însemnătate pentru noi și pentru cei din jur, munca ne poate îmbolnăvi și poate deveni cauză a depresiei. Munca ne face să fim deprimați și atunci când avem prea puțin control asupra activităților noastre profesionale, nu putem lucra în mod autonom, nu putem lua decizii sau există un dezechilibru între efortul depus și recunoaștere. Mai mult decât atât, munca în care nu reușim să găsim o satisfacție ne afectează și în afara programului de lucru. În loc să ieșim și să ne bucurăm eventual de compania celorlalți, ne folosim de „timpul liber” pentru a ne reface forțele de muncă, stăm acasă izolați și avem sentimentul că suntem secați de energie.

A doua deconectare majoră e deconectarea de ceilalți. Singurătatea precede depresia și conduce la depresie, creându-se astfel un cerc vicios. Oamenii singuri sunt mult mai predispuși să fie deprimați sau anxioși, se tem de lume, devin tot mai suspicioși și mai neîncrezători și încearcă să evite contactele cu ceilalți, lucru care nu face decât să le întărească și mai mult izolarea. Deconectarea duce la și mai multă deconectare. E firesc să ne crească nivelul de anxietate și să ne lipsească sentimentul de siguranță când trăim izolați. Avem nevoie de o viață socială reală, iar rețelele sociale nu pot compensa conectarea față în față. Însă opusul singurătății nu este simpla prezență fizică a celuilalt, ci mai degrabă sentimentul că împărtășim cu el o experiență importantă, care are valoare și semnificație pentru toți cei implicați. Hari ne îndeamnă să ne întrebăm care sunt „ancorele” noastre, care sunt oamenii în care putem avea încredere că ne vor fi alături când ni se întâmplă ceva rău, dar și care sunt cei pe care ne bazăm că vom putea împărtăși cu ei momentele fericite.

O altă cauză a depresiei este deconectarea de valorile importante și înlocuirea lor cu lucruri pe care căutăm să le obținem pentru efectul lor asupra celorlalți. Goana după recunoaștere, admirație, putere ne otrăvește relațiile, ne obligă să facem în permanență comparații exterioare și nu ne încurajează să ne organizăm viața în jurul lucrurilor cu adevărat importante pentru noi. Mai există apoi deconectarea de poziția socială și de respectul pe care îl merităm (devenim stresați când ne sunt amenințate), deconectarea de sentimentul unui viitor sigur (depresia și anxietatea apar când trăim senzația că viitorul nu este în mâinile noastre, ci altcineva deține controlul asupra lui), deconectarea de natură (de care avem nevoie pentru a ne putea privi problemele și grijile la o dimensiune mai redusă și care ne ajută să dobândim încrederea că le vom putem gestiona) sau deconectarea de experiențele traumatizante ale copilăriei.

Dumul înapoi nu e ușor. Mai ales că „odată ce te oprești la o anumită poveste despre durerea ta, eziți să o pui la îndoială”. Hari afirmă că, atunci când suntem pregătiți să ne acceptăm diagnosticul de „deconectați”, vom putea începe să ne căutăm și „antidepresivele”. Așa cum spune și titlul cărții, soluțiile sunt cu adevărat „surprinzătoare” pentru că, deși pierdute, ele se află în noi, în viețile noastre, stau într-o stare latentă și așteaptă să fie scoase la lumină. Putem începe să le căutăm înlocuind întrebarea „Ce e în neregulă cu mine?“, cu întrebarea „Ce contează pentru mine?”. Putem să ne reconectăm făcând ceva pentru alții, fiind mai prezenți în viețile celor pe care-i iubim, vorbind cu ceilalți despre felul în care ne simțim, alegând să ne implicăm în lucruri care ne dau sentimentul că suntem utili sau ocupându-ne de lucrurile neterminate din copilăria noastră. Toate acestea împreună și fiecare în parte contribuie la un sentiment mai general că noi suntem cei care deținem controlul asupra vieții noastre și că avem puterea să îi dăm direcția pe care o dorim noi înșine. Exact opusul stării de neputință, atât de copleșitoare, din depresie.

Lectură plăcută!