De câtă idealizare avem nevoie într-o relație?
Idealizarea face parte din începutul oricărei relații și al oricărui proces de îndrăgostire. Mai ales în faza romantică și idilică tindem să idealizăm aproape orice din personalitatea și viața celuilalt: inteligența sa, aspectul lui fizic, pragmatismul, spiritul deschis, hotărârea, încrederea în sine, realizările lui și așa mai departe. Ignorăm imperfecțiunile și vedem lucrurile într-o lumină aproape exclusiv pozitivă. Într-un anumit sens, putem spune că avem nevoie de această etapă, altfel nu ne-am putea entuziasma și nu ne-am putea deschide spre o nouă experiență. De fapt, e aproape imposibil să ne imaginăm cum ne-am putea îndrăgosti fără să idealizăm.
Idealizarea nu e însă o simplă percepție distorsionată. Cum orice percepție este și o proiecție a celui care percepe, prin idealizare „plasăm” în celălalt și anumite aspecte din interiorul nostru. Oricât ar părea de curios, putem proiecta asupra altora nu doar ceea ce ne displace la propria persoană, ci și ceva din laturile noastre pozitive, pe care nu le investim și nu le valorizăm suficient în noi: ambiții, țeluri, talente, calități. În idealizare, celălalt reprezintă ceva din ceea ce ne-ar plăcea și nouă să fim, în el „ne vedem visul cu ochii”. Când ne îndrăgostim și idealizăm, trăim printre altele și această speranță ascunsă, că celălalt și relația ne vor ajuta să ne „întregim”, să ne depășim obstacolele psihice și să „regăsim” în noi ceva ce nu am cunoscut niciodată în mod conștient. Dacă privim lucrurile din această perspectivă, ne putem folosi de idealizare pentru a atinge o mai bună integrare a propriei personalități. Relația cu celălalt vine să ne învețe ceva despre noi, iar idealizarea poate fi văzută ca o sursă de motivație în acest scop.
Pe de altă parte, idealizarea presupune prin definiție o anumită distanță între realitate și ideea pe care o avem despre partenerul „ideal” și relația „ideală”. Cum în orice relație se ajunge mai devreme sau mai târziu la testarea realității, reiese de aici că viitorul și calitatea unei relații depind în parte și de felul în care partenerii sunt capabili să gestioneze această întâlnire între ceea ce există cu adevărat și ceea ce vrea fiecare să vadă.
Într-o idealizare excesivă, orice tentativă de infiltrare a realității provoacă iritare, pentru că realitatea reprezintă cea mai mare amenințare la adresa ei. Punem presiune pe noi, pe relație și pe partener pentru ca lucrurile să se conformeze și să corespundă imaginii pe care ne-am format-o în minte. Este o formă de negare a realității, care atrage de obicei după sine necesitatea de a idealiza și mai mult, adică o îndepărtare și mai mare de realitate. În același timp, idealizarea poate fi folosită și în scop defensiv. Dacă în general asociem intimitatea în relații cu teama de rănire, avem nevoie de distanța pe care o creează idealizarea pentru a ne proteja împotriva „riscului” de a ne lăsa cunoscuți. Imaginea despre relația ideală și partenerul ideal devin atunci bariere naturale, ce ne asigură de faptul că apropierea și implicarea profundă nu sunt posibile. Menținerea cu orice preț a idealizării într-o relație sau căutarea ei în relații succesive și de scurtă durată, care nu reușesc să treacă niciuna de această etapă, pot fi semnul unei traume la nivel emoțional.
În schimb, o idealizare flexibilă permite comparația cu realitatea, fără ca acest lucru să conducă la întărirea apărărilor, la sfârșitul relației sau la devalorizarea celuilalt. O idealizare flexibilă este formată din așteptări „ușor exagerate” și se poate adapta în funcție de experiențele reale pe care le facem în relație. Folosindu-ne de curiozitate și de spiritul de observație, putem avea surpriza să descoperim în celălalt laturi și aspecte pe care nu i le bănuiam inițial. Nicio relație bună nu este un dat fix și imuabil, ci se construiește în timp, pe baza afinităților și compatibilităților dintre parteneri, dar și prin ajustări reciproce între ei. Ceea ce trăim împreună ne poate face să ajungem la o apreciere mai autentică a calităților și însușirilor celuilalt, astfel că idealizarea originară se transformă de-a lungul timpului în varianta ei mai „realistă” dar mai valoroasă, în admirație – o bază mult mai solidă pentru orice relație.
Diferența majoră dintre o idealizare elastică și una inadaptabilă constă în faptul că o relație construită pe idealizări rigide este o relație extrem de fragilă. Ea riscă să se destrame la cel mai mic dezacord, iar partenerii trebuie să facă eforturi tot mai mari pentru a păstra relația în forma ei „ideală”. În ciuda strădaniilor, ficțiunea tot ajunge să se destrame la un moment dat, iar procesul de „dez-idealizare” poate fi însoțit de descoperiri foarte dureroase. În cazuri extreme, poate conduce chiar la o prăbușire psihică, acest lucru arătând faptul că idealizarea are la bază procese și nevoi adânc înrădăcinate în inconștient. Când realizăm că ceea ce am proiectat nu corespunde în fapt cu realitatea obiectivă, cel mai mare pericol se îndreaptă spre stima noastră de sine și spre acele aspecte din structura psihică pe care speram să ni le împlinim prin participarea la relație. Pentru că e greu să acceptăm că i-am „delegat” celuilalt sarcina dezvoltării noastre și pentru a nu ne autodevaloriza, transformăm atunci procesul de „dez-idealizare” într-o „dez-amăgire”. Spunem că relația și celălalt „ne-au trădat așteptările”. Orice idealizare eșuată, pe care nu ne-o asumăm cel puțin parțial, va fi urmată invariabil de o puternică devalorizare a celuilalt.
Idealizarea nu reprezintă un obstacol în calea unei relații fericite și de lungă durată, așa cum o relație din care idealizarea a dispărut cu totul poate fi una în care interesul genuin pentru celălalt s-a pierdut. Transformată în admirație reciprocă a partenerilor pentru valorile lor personale, culturale și sociale, ea poate fi o importantă sursă de energie pentru o relație vie și poate furniza baza unui angajament al partenerilor față de un ideal reprezentat de ceea ce cuplul ar putea deveni împreună.
sursa foto: pexels
RO 
DE