DACĂ DRAGOSTEA AR PUTEA GÂNDI. CUM SĂ-ȚI FOLOSEȘTI MINTEA PENTRU A-ȚI GHIDA INIMA

de ALON GRATCH

Editura TREI, 2017, trad. din engleză de Ana Tache

Când vine vorba despre dragoste, capacitatea noastră de a nega este nelimitată”

Dacă dragostea ar putea gândi. Cum să-ți folosești mintea pentru a-ți ghida inima este o carte ce-și propune să explice problema ambivalenței sentimentelor într-o relație de iubire. Multe din dificultățile noastre în relații provin din faptul că nu suntem învățați să identificăm acest fenomen și să reacționăm adecvat la el. Când facem mari eforturi să evităm sentimentele de furie, dispreț sau resentimentele într-o relație, ea are toate șansele să se îndrepte către un eșec. Ambivalența nu e un lucru ușor de suportat și, tocmai din acest motiv, suntem foarte dispuși să ne păcălim singuri în privința laturii ei negative.

Psihologul newyorkez Alon Gratch analizează șapte tipuri de relații eșuate – dragostea narcisică, dragostea la distanță, dragostea unilaterală, dragostea interzisă, dragostea sexuală, dragostea triunghiulară, dragostea androgină – și explică pentru fiecare în parte ce rol joacă ambivalența în ele, care sunt semnele după care o putem recunoaște, ce ne învață ea despre părțile necunoscute din noi și, mai ales, cum putem rupe un anumit tipar repetitiv.

De exemplu, în categoria iubirii la distanță se încadrează atât relația în care partenerii sunt despărțiți de o distanță geografică, cât și genul de relație care se consumă mai mult în lumea virtuală. Dragostea pentru partener rămâne pură tocmai pentru că celălalt nu este prezent fizic și ne folosim de această distanță pentru a ascunde de noi ceea ce nu ne place sau desconsiderăm la el. Distanța face inima mai drăgăstoasă, iar în absența unui contact fizic regulat, e mai ușor să ne îndrăgostim de propria noastră construcție mentală. E posibil să alegem dragostea la distanță nu doar ca să evităm să avem de-a face cu imperfecțiunile celuilalt (și, implicit, și cu ale noastre ca reacție la „defectele” lui), ci și din dorința noastră de a evita intimitatea autentică sau o apropiere prea mare în relație.

În dragostea unilaterală, suntem atrași în mod repetat de persoane indisponibile și nu realizăm faptul că, la rândul nostru, suntem indisponibili față de cei care se arată interesați de noi. Pe aceștia din urmă tindem să-i catalogăm din start ca fiind „cu probleme” sau inferiori” și ne iluzionăm că trebuie să găsim întâi „iubirea perfectă” sau „persoana potrivită”. De fapt, ne folosim de această iluzie ca de o scuză pentru a nu ne angaja cu adevărat într-o relație. Atâta timp cât credem că există și alte posibilități, nu suntem deloc interesați să ne implicăm pe de-a întregul. Însă tocmai implicarea este cheia rezolvării ambivalenței. Când putem accepta faptul că nu există partener perfect sau relație ideală, vom înceta să mai fugim de oamenii disponibili și vom începe să căutăm motive pentru a rămâne într-o relație și pentru a ne bucura de ea.

În dragostea triunghiulară, o a treia parte este adusă în relație și aceasta poate fi reprezentată de un iubit, un prieten apropiat, un alt membru al familiei sau orice activitate desfășurată în exces (muncă, cumpărături, sport etc.). Cea de-a treia parte este folosită pentru evitarea ambivalenței, adică pentru „exportarea” în afara relației a sentimentelor dureroase din ea. Decât să trăim cu defectele partenerului nostru, mai bine găsim o a treia parte care nu le are sau care are alte cusururi. De exemplu, soțul găsește la iubită ceea ce nu găsește la soția lui și invers. De obicei, și „partea trădată” are beneficiile ei din această situație. Dacă n-ar fi fost aventura, soția înșelată nu ar fi fost nevoită să se confrunte cu laturile negative și, implicit, cu imaginea completă a ceea ce este soțul ei – o persoană capabilă să mintă, să înșele, să manipuleze etc.

Nu există relație de iubire fără ambivalență. Însă diferența dintre relațiile fericite și relațiile nefericite depinde în mare parte de felul în care această ambivalență reușește să fie integrată în relație sau, dimpotrivă, este negată. O relație în care facem mari eforturi pentru a scăpa de sentimentele negative față de propria persoană și față de partener este o relație ruptă de realitate. Cu cât încercăm mai mult să-i ignorăm celuilalt „defectele”, cu atât mai ambivalenți devenim față de el. Ambivalența se rezolvă atunci când începem să admitem faptul că ceea ce nu ne place la celălalt reprezintă de cele mai multe ori un aspect din noi, o parte pe care nu ne-am acceptat-o și pe care nu ne-am permis s-o trăim. A integra ambivalența într-o relație depinde deci în mare parte de capacitatea noastră de a ne muta atenția și concentrarea de pe celălalt pe noi: Să îți vezi de propria viață este o modalitate sigură de a reduce ambivalența”.

Chiar dacă este dificilă, rezolvarea ambivalenței este și un proces profund gratificator, pentru că duce întotdeauna la o creștere a intimității în relație, la o îmbogățire a interacțiunilor între parteneri și la o mai bună acceptare de sine și a celuilalt.

Citiți despre integrarea ambivalenței și în articolul Grijă și îngrijorare în relații