Cum trecem prin pandemie?
„Deși moartea distruge omul din punct de vedere fizic, ideea morții îl salvează” (Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială)
Teama de îmbolnăvire, de pierdere și de moarte sunt angoase care în contexte obișnuite au o intensitate moderată, fapt ce ne permite să funcționăm relativ normal și să ne menținem un oarecare echilibru psihic. Atunci când realitatea suportă o modificare substanțială, așa cum s-a întâmplat în ultimele săptămâni, aceste frici ne invadează într-o formă „necizelată”, mai brută și declanșează în noi stări emoționale primitive intense. În plus, o criză de genul pandemiei actuale aduce o serioasă leziune narcisică sentimentului nostru de invulnerabilitate și imaginii noastre de sine.
În aceste condiții, e firesc ca psihicul nostru să încerce să se apere, activând diverse mijloace de protecție pe care le are la dispoziție. Unul dintre ele este negarea. Negarea reprezintă fuga de realitate, refuzul de a percepe și de a accepta ceea ce se întâmplă cu adevărat: „nu îmi este teamă de pericol pentru că nu cred în existența lui”. Cu cât realitatea este mai amenințătoare și mai greu de tolerat, cu atât mai puternică este respingerea ei. Pentru persoana care recurge la negare, ideea că s-ar putea îmbolnăvi grav sau ar putea chiar muri este cu totul de nesuportat.
Un alt mijloc de apărare frecvent utilizat în această perioadă este proiecția. Proiectăm în exterior ceea ce nu putem accepta la noi înșine. Tensiunea, furia și frica pe care nu ni le putem gestiona le expulzăm din noi și le „depozităm” în ceilalți. Îi incriminăm pe alții cu privire la nerespectarea cu strictețe a regulilor, pentru că nouă ne vine greu s-o facem. Prin proiecție, ne apărăm de propria noastră dorință de a ne răzvrăti. Tot o formă de proiecție este și cea în care ne construim o nouă realitate, în care suntem preocupați de găsirea vinovaților și de descoperirea „adevăratelor motive ascunse” (teoriile conspiraționiste). Sperăm în acest fel să putem controla mai bine la exterior ceea ce nu putem controla la interior. Sentimentul predominant din această perioadă că pierdem controlul asupra vieții noastre înlesnește formarea multor tipuri de proiecții.
Însă probabil că cea mai răspândită apărare folosită acum este regresia, o mișcare prin care psihicul încearcă să se salveze de amenințare prin retragere. Cu alte cuvinte, se întoarce la o etapă anterioară de dezvoltare. Starea de incertitudine, restrângerea multor libertăți personale, lipsa activității, dar mai ales faptul că „suntem ținuți în casă” (multe persoane resimt izolarea ca pe o excludere) sunt factori care favorizează regresia, situația curentă „amintindu-ne” la nivel emoțional de vârsta copilăriei. Ne simțim neajutorați și lipsiți de putere, iar la nivel comportamental devenim mai revendicativi, așteptăm ca cineva să se ocupe de problemele noastre și să aibă grijă de noi. „Copilul din noi” este acum mai sensibil la ofense, tolerează mai greu frustrarea și are nevoie de mai multe dovezi de susținere.
Negarea, proiecția și regresia sunt mecanisme de apărare primitive, în sensul că nu au o valoare adaptativă foarte mare. Faptul că ele au fost activate în această perioadă la o scară largă arată cât de arhaice și de puternice sunt fricile pe care le trăim acum. Psihicul nostru consumă în aceste zile multă energie încercând să ajungă la o nouă stare de echilibru.
Cât de mult rămânem în aceste stări, cu ce intensitate le trăim și care vor fi efectele lor pe termen lung depinde de resursele și de starea psihică generală a fiecăruia la momentul evenimentelor. Fiecare dintre noi reacționează astăzi altfel decât ar fi reacționat la aceeași criză cu șase luni în urmă sau peste un an de zile. Pe de altă parte, soluțiile pe care le vom găsi sunt strâns legate de strategiile de coping pe care ni le-am format, adică de modul în care am învățat să gestionăm situațiile stresante și dificile prin care trecem.
Una dintre condițiile „revenirii la viață” după o astfel de experiență este capacitatea de a lega din nou viitorul de prezent. În ciuda senzației că timpul s-a oprit în loc (percepție specifică traumei), e foarte posibil ca această criză să fi trezit în noi și un sentiment aparte de urgență, senzația clară că la un alt nivel nu mai avem timp. Cu toții avem planuri pe care le-am tot amânat, evitat, le-am lăsat neterminate sau pe care nici măcar nu le-am început, indiferent care ar fi acestea și în ce sferă – a relațiilor, a carierei, a creșterii copiilor, a dezvoltării personale.
Dacă puterea noastră de influență asupra realității exterioare este momentan relativ redusă, putem profita în schimb de spațiul de reflecție pe care această experiență ni l-a deschis, încercând să-i dăm o semnificație în plan intern. Avem acum ocazia să ne observăm viețile așa cum sunt, dincolo de agitația cu care ne umplem cotidianul în mod normal. Nu e nevoie să ne aruncăm imediat la acțiune (eventual dintr-un impuls de panică). Unele transformări au nevoie de o strategie și pot fi cu bătaie lungă. Dar felul în care vom reuși la un moment dat să înscriem această situație în narativul vieții noastre depinde în mare parte de modul în care îi permitem acum să ne „reconfigureze”.
sursa foto: pixabay
RO 
DE