Anxietatea de separare a părinților la plecarea copiilor de acasă

Anxietatea de separare a părinților la plecarea copiilor de acasă

Plecarea de acasă la sfârșitul adolescenței reprezintă, cu siguranță, un punct de cotitură pentru orice adolescent pe cale să devină tânăr adult. Desprinderea de părinți vine dintr-o dorință firească de maturizare și dintr-o nevoie sănătoasă de autonomie. Deși constituie o etapă normală în dezvoltarea adolescenților, pentru părinții acestora, momentul este adesea legat de multe griji și frământări. Unii dintre ei acceptă mai ușor schimbarea din viața lor și par mai dispuși să-și redefinească relația cu adolescentul pe cale să se desprindă. Pentru alții, plecarea copilului de acasă are, la nivel emoțional, semnificația pierderii legăturii cu el.

Uneori, nivelul firesc de îngrijorare într-o asemenea situație se transformă pentru părinte într-o tensiune interioară foarte puternică. Preocuparea excesivă pentru ceea ce i s-ar putea întâmpla copilului maschează, câteodată, propria teamă de a fi lăsat în urmă. Anxietatea de separare se manifestă prin dureri de cap, palpitații, tristețe, comportament anxios, uneori chiar prin atacuri de panică, dar și prin coșmaruri repetitive pe timpul nopții, care denotă extraordinara agitație internă a părintelui. Visele în care tema pierderii este predominantă – copilul, părintele sau altă persoană apropiată lui se rătăcește, dispare sau se îmbolnăvește grav – reflectă declanșarea acestei forme de anxietate. Cu cât anticiparea despărțirii de copil provoacă o suferință mai intensă, cu atât este mai probabil ca în părinte să se fi reactivat amintiri ale unor experiențe de pierdere petrecute cu mulți ani în urmă, în propria copilărie sau adolescență. Durerea pe care părintele o resimte și pe care o asociază despărțirii, se află deja în el. Pentru părintele care a suferit pe vremea când era el însuși copil, un abandon fizic sau neglijență emoțională, o pierdere prin deces, separare sau orice altă formă de respingere traumatică, plecarea propriului copil de acasă este trăită, la nivel afectiv, ca o repetare a acelor întâmplări. Trecutul și prezentul se suprapun emoțional.

Reacția părintelui care simte amenințarea pierderii poate fi atât de intensă, încât poate conduce la abandonarea funcției sale parentale de susținere și la inversarea rolurilor. Părintele nu-i mai poate oferi adolescentului său sprijinul de care acesta ar avea nevoie de la el, iar adolescentul se vede pus în situația de a-și liniști el părintele anxios. Acest context devine pentru adolescent o limitare a procesului său normal de creștere. Încercând să împiedice abandonul imaginar, părinții le pot cere copiilor să-și ajusteze planurile de viitor, astfel încât plecarea să fie evitată. Cei care, în pofida presiunilor directe sau ascunse, reușesc să plece de acasă, trebuie să se adapteze unui cotidian din care părintele este în continuare nelipsit: conversații telefonice prelungite, relatarea în detaliu a celor mai neînsemnate aspecte din viața de zi cu zi, implicarea părintelui în toate deciziile, vizite regulate sub diverse pretexte etc. Deși cu bune intenții, toate aceste acțiuni nu fac decât să-i îngreuneze și chiar să-i submineze tânărului procesul de desprindere și de dobândire a independenței. Nimeni nu se poate maturiza fără o anumită distanțare fizică și psihică de părinți.

Pentru un adolescent, realitatea emoțională a părintelui este uneori ceva greu de înțeles. Atitudinea hiperprotectoare a părintelui față de el, dorința compulsivă de a-i purta în continuare de grijă într-o formă nepotrivită vârstei pot fi foarte ușor interpretate ca o formă de neîncredere a părintelui în el. În mod eronat, adolescentul ajunge să fie încredințat că ceva este în neregulă cu el sau că, dintr-un motiv necunoscut lui, nu merită susținerea părinților săi. Odată formată această convingere, neîncrederea imaginată se poate transforma cu ușurință în neputință reală. Lipsit de sprijinul potrivit etapei, adolescentul renunță treptat tocmai la acele situații care i-ar da ocazia să crească, să se dovedească pe sine și să-și dezvolte încrederea în capacitatea de a se descurca singur. Adolescentul nesusținut va „rezolva” tot mai mult conflictul dintre solicitarea de a le face pe plac părinților și nevoia de maturizare prin separare, în detrimentul autonomiei sale. Confruntările ratate cu realitatea adultă îi răpesc tânărului adult șansa să afle cine este și ce poate cu adevărat în relație cu ceilalți, alții decât părinții. Consecințele unei astfel de situații asupra dezvoltării se pot vedea mai târziu într-o personalitate fragilă și lipsită de vitalitate, într-o identitate neclară și într-un caracter superficial al relațiilor cu ceilalți, care nu pot fi niciodată dezvoltate prea mult, tocmai pentru că relația cu părinții este cea care trebuie păstrată cu orice preț la statutul de „cea mai importantă relație”.

Pentru un părinte cu o istorie marcată de pierderi, anxietatea declanșată de iminenta plecare de acasă a copiilor este o reacție firească. Tristețea și teama lui de abandon sunt foarte reale. Însă părintele se poate folosi de această situație, pentru a se apropia de lucrurile rămase neschimbate în lumea lui interioară, timp îndelungat. Atunci când părăsirea casei de către copil provoacă o neliniște și o tulburare peste măsură, oarecum disproporționate în raport cu situația obiectivă, ea poate fi pentru părinte ocazia de a-și reanaliza vechile experiențe legate de abandon și de pierderea unei persoane apropiate. Pentru că mai totdeauna sunt implicate emoții și sentimente intense de dezamăgire, furie, dor sau vinovăție, aceasta nu este un proces ușor. Dacă părintele își poate oferi însă îngrijirea de care are nevoie, el își va putea trăi până la capăt doliul pierderilor din trecut. Acest travaliu îl poate ajuta apoi să despartă propria istorie de cea a copilului său, astfel încât să nu mai interpreteze evenimentele prezente prin prisma emoțională a celor trecute. În plus, părintele își poate reorienta nevoia de atașament, mutând-o de pe copil pe alți adulți – prin extinderea activităților sociale, prin apropierea de persoane cu interese similare, prin redescoperirea unor pasiuni neglijate etc. Accesul la o nouă formă de liniște interioară nu-l va mai împinge s-o caute împiedicând procesul natural de creștere a copilului său.

În mod ideal, pentru ca tranziția spre noua etapă de viață să fie cât mai lină, ea trebuie pregătită din timp. Pe de altă parte, momentul propriu-zis al despărțirii nu înseamnă sfârșitul relației dintre părinți și copii, ci transformarea ei într-o altă relație, cu semnificații și valențe noi. Pentru ca procesul de individuare al adolescentului să poată începe, el are nevoie să știe că i se permite să plece, că părinții lui au încredere în el că va putea face trecerea de la adolescență la maturitate, că percepția lor despre el se schimbă și că ei îi vor putea admira și aprecia curajul și realizările de individ autonom din punct de vedere social, material, afectiv. Susținere înseamnă, acum, acceptarea și respectarea dorinței lui de a-și duce o viață pe cont propriu. Altfel spus, o formă nouă de iubire a părintelui pentru copil.

sursa foto: pixabay